Turul Banatului in decembrie 2008

După un an reuşit şi satisfăcător în care am reuşit nu mai puţin de 4 tururi europene, dintre care 2 lungi de câte 3000 km fiecare, m-am decis să sărbătoresc cel de-al 10-lea an al meu de cicloturism şi cei peste 100 000km parcurşi pe 2 roţi cu un nou tur care să coincidă cu ziua noastră naţională. Iniţial mi-am propus să fac un tur în Apuseni şi să ajung pe 1 decembrie la Alba Iulia unde aveam întâlnire cu George Rebreanu, un prieten de-al meu, impetuos ciclist bistriţean care urma să ajungă la Alba Iulia tot pe bicicletă. Dar se pare că socoteala de acasă nu coincide cu cea din târg. Pe data de 29 Noiembrie, după o noapte în care m-a lovit insomnia, nereuşind să adorm decât spre dimineaţă, m-am trezit prea târziu şi anume pe la prânz, astfel că m-am decis brusc să-mi schimb traseul şi am luat-o spre Arad cu gândul să fac un tur al Banatului, căci întotdeauna am fost fascinat de acest ţinut unic, pe care-l cunosc foarte bine, căci am făcut nenumărate tururi în zonă. La ora 14 îmi luam rămas bun de la părinţi, ieşind pe poarta casei cu bicicleta încărcată ca niciodată, căci nu-i aşa urma o tură specială, ţinând cont de data calendaristică. Deoarece aveam să mă lupt cu rigorile climei începutului de iarnă din zona temperat continentală, echipamentul meu era compus din: cort simplu de vară dar de care mă leagă nişte amintiri deosebite, căci a călătorit alături de mine din Franţa şi până-n Grecia, izopren, sac de dormit cu zonă de tranziţie de până la -2 grade. De asemenea mi-am luat şi o salopetă de schi, o geacă bună, câteva bluze, izmene, 2 perechi mănuşi, 2 căciuli, sculele de bicicletă, nelipsita mea cameră video minidv şi rucsacul meu preferat. În total sau strâns cam 30kg de bagaj. Bicicleta cu care am pornit era o semicursieră veche Torino, cu doar 10 viteze dar confortabilă şi cu care în această primăvară am ajuns până la Marea Egee în splendida peninsulă Sithonia din Halkidiki, Grecia.
Ura! iată-mă din nou liber şi fericit pe 2 roţi în căutarea aventurii şi a clipei nemuritoare de plăcere nebună. La început am avut parte de un vânt puternic din faţă până la Târnova trecând prin Mocrea şi Chier. De aici până la Şiria vremea s-a mai îmbunătăţit, beneficiind de un soare cu dinţi. Traseul era uşor de podiş cu mici pante, am trecut şi pe lângă podgoria de la Mâsca-Măderat-Galşa-Şiria.
Aici m-am oprit la un scurt popas în faţa casei memoriale a marelui clasic Ioan Slavici, cel mai mare scriitor din toate timpurile a judeţului Arad, bunul prieten al nemuritorului Eminescu, din perioada studiilor vieneze. Am un cult deosebit pentru această personalitate marcantă a culturii române care se pare că era ca şi mine animat de dorul de ducă şi de setea de cunoaştere şi care se zice că ar fi călătorit cel mai mult dintre clasicii români. Această minunată comună este situată într-un decor deosebit, este străjuită de un deal abrupt, în vârful căreia se află ruinele unei cetăţi medievale. Un loc ideal de practicat parapanta şi mountain biking, mai ales că de aici porneşte un sinuos drum forestier cu urcuşuri şi coborâşuri care se continuă pe creasta munţilor Zărandului, o reală plăcere pentru ciclişti. De aici am luat-o spre Arad trecând prin comuna Horia pe un drum foarte circulat şi având de luptat cu un vânt frontal puternic din nou. Pe la ora 17 ajung în Arad, începe ploaia iar eu continui să pedalez. Pe la ora 18 ajung tot ud în satul Bodrogu Nou unde mănânc şi mai stau la discuţie cu nişte tineri şi o puştoaică apoi o iau spre mănăstirea Hodoş-Bodrog, care este cea mai veche atestată de pe spaţiul mioritic, unde asist la vecernie iar apoi primesc o cameră gratuit unde mă odihnesc peste noapte.
Ziua următoare încep să pedalez pe la ora 9 beneficiind de un vânt din spate şi o vreme bună, dar vai în schimb am parte de circa 10 km de drum execrabil, piatră cubică cu gropi, astfel că mă văd nevoit să fac off-road pe cărarea de lângă drum. În Secusigiu, ultima comună din judeţul Arad am marea surpriză să mă întâlnesc cu un bătrân îmbrăcat în straie populare, pe care mă grăbesc să-l imortalizez. Apoi ajung în Periam, comună ce deţine port la râul Mureş. Aici am parte de o primire jalnică din partea unui localnic în stare de ebrietate care mă agresează, numindu-mă sectant şi care prinzându-mă de mână, îmi cere cu insistenţă cartea de identitate. Iritat o tai la sănătoasa trecând prin Variaş, vântul din nou îmi devine duşman, suflând puternic din faţă iar eu nu mă mai opresc decât la Băile Călacea unde observ într-un ţarc nişte căprioare şi cerbi superbi pe care-i admir şi-i filmez. În continuare mă mai opresc cam 2 ore la un chef de zile mari în localitatea Carani unde întâlnesc oameni minunaţi la localul din centru. Ultimii 15 km până la Timişoara îi fac pe noapte pe un drum foarte circulat, intrasem iar pe drumul european. Aici petrec o seară agreabilă în compania unui prieten vechi şi el biciclist, care impresionat de aventura mea, mi-a promis că mă va însoţi într-o tură anul viitor.Apoi după ce ieşim prin câteva localuri, sunt cazat la el peste noapte.
Mult aşteptata zi de 1 decembrie mă prinde pedalând prin pusta Banatului. La început pedalez spre Buziaş, iar la câţiva km de podul peste râul Timiş, pe al cărui mal stâng am bucuria să zăresc şi să filmez un superb exemplar de egretă albă, o cotesc la dreapta spre Bocşa. După localitatea Sacoşu Turcesc, sunt din nou asaltat de prietenul meu vântul, care azi pare mult mai puternic ca ziua precedentă. Am astfel încă un motiv întemeiat ca să fac pauze mici dar dese, cheia marilor succese şi să relaţionez cu oamenii locului pe care-i găsesc de o mare calitate umană. Mă opresc aşadar în satul Berini iar apoi în localitatea Tormac unde sunt vrăjit de o frumoasă bănăţeancă în timp ce savuram o bere la un local. Cu inima mâhnită şi vădit melancolic, sunt nevoit să părăsesc şi această superbă localitate unde era să mă întâlnesc cu fericirea. În forul meu interior îmi jur că voi reveni. Şi apoi ei drăcie, nici nu ies bine din sat şi întâlnesc un „drum” de ajung să-i invidiez pe albanezi. După doar câteva sute de metrii pe acest drum bicicleta mi s-a împotmolit, mi-a intrat pământ lipicios între roţi şi apărătoare. După ce reuşesc cu greu să îndepărtez cu un băţ suficient noroi cât să se învârte roţile, mă văd nevoit să merg pe lângă bicicletă nu mai puţin de 8km cât mai era până în satul Şosdea, prima localitate din judeţul Caraş- Severin, unde începea din nou asfaltul. 2 ore mă lupt cu îndârjire cu noroiul şi cu băltoacele imense, pe alocuri fiind nevoit să iau şi bicicleta pe sus pe arătură să ocolesc bălţile. Epuizat ajung din nou pe întuneric în Şoşdea unde întâlnesc oameni fantastici la primul local, unde sunt omenit, cinstit cu un pahar de pălincă şi unde rămân să chefuiesc căci nu-i aşa: o singură dată pe an este sărbătoarea noastră naţională. După ce mă simt bine vreo 2 ore cu aceşti oameni deosebiţi, un băiat pe nume Remus, cu care întretimp m-am împrietenit, mă duce la el acasă, oferindu-mi un pat şi acoperiş deasupra capului. În schimb eu îi dau un VCD ce conţinea 3 ore de înregistrare din turele mele europene.
Ziua următoare pornesc mai târziu, promiţându-i lui Remus că voi reveni să facem o tură cu bicicletele la vară, căci peste tot unde circul cu bicicleta încerc să atrag oamenii spre practicarea acestui sport şi nu de puţine ori prin forţa exemplului şi o retorică adecvată reuşesc să conving auditoriul. Din localitatea Măureni intru pe un drum naţional de o excelentă calitate dar cu un trafic intens, sunt nevoit să pedalez în aceste condiţii încă 20 km până ajung în Bocşa unde mă opresc la o ciorbă de burtă la un restaurant. Apoi pornesc spre Oraviţa pe un drum secundar unde rar mai sunt deranjat de câte un vehicul. În sfârşit peisajul este mult mai atractiv, în partea dreaptă profilându-se Munţii Dognecea care au un aspect mai mult colinar datorită altitudinii ce nu depăşeşte 700m. Spre bucuria mea pe traseu întâlnesc şi câteva pante interesante, iar drumul era într-o uşoară dar continuă ascensiune. În satul Biniş cât pe ce să pierd sacul de dormit care-mi alunecă pe o coborâre periculoasă în mijlocul şoselei. Apoi în localitatea Doclin fac popas la barul din centru unde din nou întâlnesc oameni de ispravă, unul dintre ei insistând să-mi facă cinste o bere şi nişte cârnaţi. Cu o asemenea companie, mai ales că am intrat în discuţie şi cu o superbă urmaşă a eternei Eve, care din păcate avea prieten, nu-i aşa e greu să te mai scoli să pleci. După 2 ore a trebuit să-mi văd de drum, trecând printr-o zonă pitorească, dar sălbatică iar pe o distanţă de câţiva kilometrii nu am mai beneficiat de asfalt dar m-am bucurat de o coborâre lungă, traversând o pădure şi pedalând pe noroi. După comuna Forotic m-a prins noaptea, astfel că mi-am pornit sistemul de iluminare, am mai avut de luptat cu o pantă de 10% apoi în localitatea Comorâşte am intrat din nou într-un drum naţional circulat. Am mai pedalat încă 20km până în Oraviţa unde sunt din nou omenit cu o cină copiosă de către nişte braşoveni la restaurantul Pajura. Aici beneficiez de o atmosferă deosebită, cu orchestră cu lăutari, iar doamna care servea îmi face evidente avansuri; păcat că era cam de vârsta mamei mele. Stau şi petrec până după miezul nopţii apoi mă retrag şi instalez cortul la ieşire din oraş peste drum de o benzinărie.
În dimineaţa zilei de 3 decembrie, mă scol mai târziu, pe la ora 10. Abia reuşesc să-mi strâng cortul din cauza vântului care parcă de la zi la zi se intensifica apoi e timpul să pornesc spre Moldova Nouă. După comuna Răcăjdia, lupta cu vântul nebun devine aprope insuportabilă iar eu am de înfruntat un nou obstacol natural, o căţărare de câţiva km, dealul Nicolinţului şi secat de puteri mă văd nevoit să mă opresc la primul local întâlnit, la vama de la Naidăş. Aici o sârboaică rubicondă îmi ţine o plictisitoare predică, considerându-mă o haimana pe 2 roţi, nefiind capabilă să-mi înţeleagă demersul sportivo-cultural. Sunt sfătuit cu insistenţă să iau autobuzul spre casă, aşa că după ce am consumat un cârnaţ şi o cafea îmi văd de drum puţin vexat de atitudinea cucoanei. După doar câteva minute ajung la râul Nera şi constat cu mare bucurie căci drumul spre Socol a fost proaspăt asfaltat. Fără să stau pe gânduri mă şi hotărăsc să încerc acest traseu, chiar dacă este cu 25km mai lung decât drumul obişnuit care traversează Munţii Locvei pe care l-am făcut de atâtea ori. Drumul şerpuieşte domol pe lângă râul Nera, pe celălat mal observ nişte cocori şi egrete albe. Traseul este foarte pitoresc, drumul de excelentă calitate, complet necirculat. Sunt doar eu şi păsările cerului şi în aer simt cu bucurie inflenţa climei submediteranee. La intrare în satul Zlatiţa, unul foarte tradiţional, văd nişte flori albe care parcă sfidau anotimpul, încă simţindu-se foarte bine, deşi la început de decembrie. Pedalez fascinat trecând prin 4 sate parcă uitate de timp, pline de etnici sârbi până imediat după comuna Socol, unde mă trezesc cu maşina poliţiei de frontieră. Urmează o verificare serioasă, căci poliţiştii sunt cam surprinşi să întâlnească un cicloturist în această perioadă a anului. Nedescoperindu-mi nimic suspect mi se permite să-mi continui periplu iar la doar 2km distanţă am marea bucurie să mă întâlnesc cu magistrala albastră, cu măreţul fluviu care mi-a încântat tinereţea, impregnând-o metafizic cu poezie şi visare. Mă aflu exact la intrarea Dunării în ţară, puţin înainte de localitatea Baziaş. Peisajul aici este unul aproape deltaic iar eu mă opresc să admir un ostrov cu mult stuf, cu copaci contorsionaţi şi enigmatici, iar în depărtare observ multe păsări specifice. De aici sunt fericit să pedalez pe unul dintre cele mai pitoreşti trasee cicloturistice din Europa, care merge de-a lungul celui mai important defileu al continentului care începe la Baziaş şi se termină la Drobeta Turnu Severin. Este cea mai frecventată rută din România de către cicloturiştii occidentali, având un imens potenţial turistic care se află într-o continuă dezvoltare de la un an la altul. Până la Pojejena mai trec prin 3 sate cu etnici sârbi majoritari, având mereu în partea dreaptă o încântătoare panoramă asupra fluviului. Pe traseu sunt surprins din nou de întuneric iar după localitatea Măceşti începe ploaia care până în Moldova Nouă mă udă tot astfel că la intrare în localitate urc o pantă abruptă spre un restaurant select care are o vedere superbă asupra oraşului. Aici iar se pare că am noroc să dau peste nişte bănăţeni de toată isprava, bucătarul şef, un mare pasionat al drumeţiilor, mă sponsorizează cu o cină copioasă. După o bună bucată de vreme văzând că ploaia nu dă semne de oprire, decid s-o pornesc la drum, iar până în centrul oraşului sunt ud leorcă, căci a început să plouă torenţial, iar eu după ce mai bâjbâi puţin pe străzi ajung la un local al pensionarilor unde mă opresc să-ncerc să-mi usuc hainele lângă o sobă. În cele din urmă, din cauza ploii care nu dădea nici un semn de ameliorare sunt nevoit să fac un târg ciudat dar avantajos pentru mine. Un bătrân ieşit parcă din romanul „Nopţi albe” de Dostoiewsky îmi dă o modestă cameră într-un bloc sinistru de pe vremea „Epocii de aur” contra unei sticle de rom pe care o cumpăr de la un chioşc. În aceea noapte stau la discuţii cu moşul şi aflu o cutremurătoare poveste de viaţă. Bietul om devenise alcoolic datorită greutăţilor, soţia îi murise de mult, copii erau plecaţi la muncă în Germania. A doua zi îl găsesc pe pensionar tot în bucătărie, imobil, cu ochii goi şi cu mâna pe paharul de rom. Sunt marcat şi stupefiat de această imagine cumplită. Îmi iau rămas bun cu promisiunea că voi reveni. Pe traseu spre Coronini întâlnesc cel mai puternic vânt frontal din viaţa mea, dar continui cu stoicism şi eroism să mă menţin pe 2 roţi chiar şi avansând uneori cu doar 2km/h. De câteva ori vântul efectiv mă spulberă de pe carosabil, aruncându-mă în câmp. Savurez cu intensitate aceste unice momente dramatice din viaţa mea de ciclohoinar şi constat din nou măreţia şi puterea ineluctabilă a naturii. Imediat la ieşire din Coronini peisajul este de vis, fluviul pătrunde într-o zonă de carst impunătoare cu stânci calcaroase de diverse forme, unele atingând zeci de metrii. La un moment dat o stâncă imensă ce se numeşte Babacaia, în formă de piramidă îşi face apariţia din apele învolburate iar pe malul sârbesc se ridică semeţ un castel medieval deosebit. Pedalez în acest decor fascinant bucuros şi că vântul s-a mai domolit considerabil. Nu forţez deloc ci savurez una din cele mai frumoase zile de cicloturism din viaţa mea. Pe traseu mă mai opresc la o cabană unde mănânc bine. Înainte de comuna de pescari Berzasca, am partea de o privelişte unică, pe valurile Dunării plutesc sute de raţe negre. Zona are şi un imens potenţial cinegetic. La ieşire din localitate, prin mijlocul apei se poate observa ruinele unei cetăţi medievale. Înaite cu 7km de Şviniţa mă mai opresc la un local să mănânc nişte mititei. Între timp se face noapte şi deoarece era o temperatură nesperat de bună, de circa 10ºC mă hotărăsc să continui să pedalez. În curând trec pe lângă ruinele cetăţii medievale Trikule din secolul 15 iar în depărtare sunt fermecat de luminile din comuna Donji Milanovac de pe malul sârbesc. De aici drumul începe să prezinte multe gropi pline de noroi şi bălţi iar nu după multă vreme am parte de o mare neplăcere. Intrând în plină viteză într-o groapă imensă plină de apă, mă trezesc cu explozie a pneului pe spate. Din păcate nu am unul de schimb aşa că brusc mă văd redus de imprejurări la neplăcuta dar boema poziţie de ciclopedestru. Îmi continui marşul pe lângă bidiviul spiţat nemotorizat încă o oră până mă trezesc din nou cu un echipaj al poliţiei de frontieră, care după ce-mi află povestea, acceptă să mă ducă cu maşina lor până la mănăstirea Mraconia, de lângă Dubova. Aici am parte de aventuri deosebite, care merită consemnate. În apropiere de acest loc unic unde se află cel mai mare basorelief din Europa, înfăţişând capul măreţului rege dac Decebal, am găsit un muncitor care mi-a propus să facem schimb de biciclete. N-am stat mult pe gânduri şi astfel m-am trezit cu un MTB Styxx care n-avea portbagaj iar şaua era prea joasă. Mă văd nevoit să improvizez, coburile le pun pe ghidon şi îndes în rucsac cortul, sacul de dormit şi geaca. Dar sunt din nou pe 2 roţi, în drum spre Eşelniţa sunt atacat de 2 câini iar apoi chiar la intrare în localitate sunt oprit din nou de un alt echipaj de poliţie. Aici sunt suspectat că am furat bicicleta, dar până la urmă mă aleg cu un banal avertisment. Continui drumul şi urmează să mă lupt cu o căţărare lungă de aproximativ 5 km, pe care o fac pe jos căci şaua bicicletei era mult prea coborâtă. În plus mai începe şi să plouă iar eu sufăr de sete şi foame. În cele din urmă ajung în vârful dealului de unde îmi dau drumul pe bicicletă pe o pantă de 11%, noroc că frânele sunt OK. Pe la ora 2AM ajung în Orşova unde intru la o benzinărie să-mi cumpăr snacksuri şi suc. Apoi o iau spre mănăstirea Sf. Ana, care se află în vârful unui deal, deci mai am de urcat încă 1km pe o pantă de 10%. Pe la 3AM reuşesc să-mi instalez cortul pe ploaie pe o pajişte în apropierea sfântului lăcaş de cult. În cort mă schimb în haine uscate, intru în sacul de dormit şi dorm ca un buştean pâna la ora 10AM.
Apoi înaintez încet pe un drum european aglomerat până la Băile Herculane, staţiunea mea preferată unde rămân 2 zile să mă recuperez, profitând din plin de miraculoasa apă termală din locul numit 7 izvoare unde este o grotă cu apă caldă sub şosea, aflată la câţiva km la ieşire din staţiune spre Tg. Jiu. Vremea se înrăutăţeşte astfel că-n cea de a 10-zi după ce mai pedalez km, trecând prin Mehadia şi Plugova, de la gara Cornea-Domaşnea sunt nevoit să iau trenul spre casă. La Timişoara schimb din nou trenul iar la Arad sunt aşteptat în gară de părinţi care au venit să mă ducă acasă cu maşina.
Şi aşa s-a încheiat una din cele mai interesante ture din viaţa mea.

Cu prietenie,
Claudiu Moga, membru al Clubului Sportiv Gratzu