Tur de forta si de aventura inefabil in scumpii mei muntii de suflet Apusenii alaturi de un prieten unic - o revelatie pt mine, fabulosul Horia

Salut prieteni,

Inedita tura a inceput joi, pe 27 mai cand mi-am dat intalnire cu un prieten bun Horia din Deva cu care am discutat multe in prealabil pe net si cu care planuisem de ceva vreme o tura prin Apuseni. El fiind student la Timisoara, a luat de acolo trenul pana la Arad, iar de acolo a mers pe bicicleta pana la Tarnova unde ne-am intalnit pe la ora 19. Am stat putin la un local sa sarbatorim intalnirea mult visata intre 2 artisti ai aventurii si adrenalinei pe 2 roti : subsemnatul si Horia.
Atunci inca nu banuiam ca Horia va fi cel mai puternic si adevarat cicloturist ce l-am intalnit in Romania. Avea sa urmeze o aventura si o tura cum rar se pot intampla intr-o viata de om. Inca din prima clipa ne-am inteles de minune. Aceasta intalnire a fost predestinata si harazita ca sa formam pe viitor o echipa boema de mare forta in cicloturismul romanesc si nu numai. Dupa ce am sarbatorit intalnirea cu 2 beri si o gustare, am pornit sa pedalam spre Buteni. Traseul este destul de pitoresc : campii, lacuri, sate traditionale, amintesc aici Luguzau si Cuied, cateva catarari interesante, multe stane,( de cateva ori am fost atacati), paduri dese, o zona ideala de cicloturism. Zona este de deal, am avut cateva catarari interesante. Ne-am oprit apoi la Cuied unde ne-a prins noaptea si ne-am oprit pe o terasa la un local sa admiram o luna portocalie si dodoleata care prevestea un tur de vis. Atmosfera a fost de basm, am mai povestit despre aventurile noastre si viata noastra interesanta. In continuare aveam sa pedalam pe noapte, multe catarari in continuare, pe alocuri si drum cu piatra cubica, ne-au atacat cainii ciobanesti de cateva ori, iar la Buteni mai facem un popas bucurosi ca am scapat de drumul cu multe stane. De aici am luat-o spre Sebis, frumos orasel din apropierea muntilor Codru Moma. Si aici ne-am oprit la bere la un local si am intalnit si niste baieti de treaba cu care am mai povestit. Se facuse deja ora 3 dimineata cand ne-am gandit ca ar fi cazul sa ne continuam aventura. Inainte de a pleca ma pozez cu superba biserica din localitate.


Chiar inainte de iesirea din Sebis intalnim si o cruce luminata.


Trecem prin sate pitoresti : Donceni, Buhani, Dezna (aici se afla ruinele unei cetati de pe vremea dacilor situata pe un deal). Nu putem vedea nimic. La iesire din Dezna este un han pescaresc cu mare cautare in judetul Arad. De aici incepe un traseu superb plin de paduri si drumul incepe usor sa urce. Pe traseu ne prinde ploaia iar pana la Moneasa, suntem uzi leoarca. Ploaia se intensifica si suntem nevoiti sa ne gasim adapost pe 2 mese de lemn aflate sub o copertina, astfel ca la 4 A.M. pe ritmul infernal al zgomotului picaturilor precipitatiei, loviti de o imensa foame ( noroc ca am mai avut eu cateva felii de paine ce le-am devorat cu nesat), ne introducem in sacii de dormiti si tragem cu greu un pui de somn intermitent de cateva ore. Nici nu apucam sa adormim bine ca se varsa zorile in capul nostru si incep sa apara turistii care se tot mira de cei 2 aventurieri ce dorm la 2 m de drum pe 2 mese ca 2 boschetari insolenti.


Pe la ora 9 suntem nevoiti sa ne facem catrafusele si sa purcedem, ca prea am ajuns atractia ciudata a turistilor. Suntem obositi, infometati, cu ochii cat cepele dar suntem obligati de imprejurari sa pornim mai departe. Ne oprim la iesire din Moneasa la cabana Dallas unde mancam o ciorba de burta si bem o bere si ne enervam ca pretul este cam piperat (am spart acolo 30 RON) si am mers mai saraci dar cu aceasi foame in noi, mai ales Horia care nu-i priise ciorba si m-a tot luat la critica tot restul turei ca daca sunt pauper si rupt in cur de ce-mi arde sa merg la restaurante. (Avea perfecta dreptate)


De la iesire din statiunea de interes national Moneasa, intr-un decor natural admirabil suntem oripilati sa auzim manele la maxim la un restaurant rustic. Aici parasim asfaltul si intram pe un drum forestier de traversare a muntilor Codru Moma. Un traseu putin circulat, foarte pitoresc, care urmareste valea paraului Moneasa. Prima data cand am facut acest traseu in urma cu 12 ani m-am indragostit iremediabil de cicloturism, tot pe acest traseu in urma cu 10 ani era sa dorm intr-un tomberon circular (caci n-aveam cort si eram si mai oropsit), iar in urma cu 4 ani mi-au cedat franele pe coborare si am dat cu capul de pietrisul de pe drum si mi-am dislocat putin umarul da am continuat tura( era un memorabil tur al Transilvaniei in aprilie)
In fine traseul e foarte pitoresc : cascade, stanci de toate felurile, paduri dese, 8 km de catarare, panta nu prea mare maxim 10%, drum cam prost, pe alocuri cu pietre mari, muschi din abundenta pe stanci imense. Observam si niste ulii, flori multicolore, un adevarat paradis. Gasim si niste ciuperci de toata frumusetea.


Noi suntem obositi si ultimul km de catarare il facem pe jos caci ni se taie firul de la excesele din ziua precedenta si lipsa indestulatoare a somnului.


Pana la urma dupa ce mai trecem de o zona de stanca alba si niste superbi mesteacani ajungem in zona de varf unde dam de padure de conifere la amestec cu foioase. Apoi in varf ni se deschide o panorama sublima asupra muntilor Bihorului cu varful Curcubata Mare (1848m).
Apoi urmeaza o coborare spectaculoasa si abrupta care ne oboseste mult mainile datorita franarii. Ajungem apoi pe valea paraului Sustiu, trecem printr-o padure deasa pitoreasca, langa drum vedem multe mlastini cu palcuri de vegetatie si dupa ce trecem prin catunul Ursesti (unul foarte rustic cu o bisericuta migniona) , ajungem in curand la drum modernizat si ne oprim chiar la intrare in satul Sustiu la un local drag sufletului meu Terasa Bastion, unde ma opresc anual prin peregrinarile mele si de multe ori am fost ajutat de oameni cu mancare si chiar cazare la o pensiune in constructie pe o saltea pe o veranda, imi aduc aminte in urma cu 5 ani.


Aici ne oprim sa mancam un iaurt si o conserva de fasole cu carnacior pe care doamna de la local ne-o incalzeste si ne serveste si cu farfurii si linguri cu amabilitate. Eu sunt asa de obosit ca abia pot sa mananc, organismul meu este pe punctul de a ceda. Dupa masa ne retragem sa dormim pe o poienita la 500 m de local unde este o zona excelenta de campare.
Ne intindem pe iarba cam 1 ora jumate dar eu nu reusesc sa atipesc din cauza soarelui si a picaturilor de ploaie care alternau in mod capricios. Totusi si odihna pasiva e importanta iar apoi suntem capabili sa stam sa bem niste halbe pe terasa acestui minunat local pe care vi-l recomand cu caldura.
Apoi ne continuam tura, pedalam prin acest pitoresc sat si ajungem la drumul european E79 unde mai avem de pedalat 4 km pana ajungem in localitatea Lunca de unde o luam la dreapta spre Campeni.
Vremea este superba, un soare senin si niste nori cirus deliciosi si foarte variati. In fata noastra se profileaza maiestuos muntii Bihorului, muntii cei mai dragi mie, pt ca aici am cunoscut eu in urma cu foarte multi ani dragostea de munte.


Tot in acesti munti am facut cele mai multe ture din viata mea si nu i-asi schimba nici macar pt Dolomiti care sunt unici si inefabili dar datorita turisticizarii excesive si-au mai pierdut din farmecul spiritual si intrinsec.
Sunt din nou fericit. Lui Horia i se face foame astfel ca ne oprim in prima localitate in Campani la ABC sa luam niste salam uscat cu niste mustar si ardei. Dupa ce mancam cu pofta pe o banca a unui localnic mai bem o bere Bucegi (inainte, la inceputul turei la Tarnova beam Becks si Ursus, dar ne-am reprofilat ca e criza).
Apoi in satul Fanate facem poza la superba bisericuta din lemn de secol XVIII iar apoi la Nucet ne hotaram sa campam pe o pajiste la 20 m de drum chiar inainte de intrarea in localitate.


Aici este intrarea in Parcul National Apuseni.


Inainte de a merge la somn mai ne cinstim putin la o terasa din Nucet, iar cand se inchid toate bodegile mergem la cortul nostru unde bucurandu-ne de o noua luna plina superba care-si proiecta razele mirific printre crengiile unui nuc desfrunzit, mai stam la o bere si la niste povesti nemuritoare din viata noastra plina de dor si dragoste pt natura si aventura.
Ziua urmatoare avea sa fie una din cele mai dure si aventuroase din intreaga noastra viata.

In sfarsit dormim foarte bine mai bine de 8 ore deci dimineata pe la ora 10 suntem super odihniti si pregatiti de marea provocare ce ne astepta : pasul Vartop cu cei 13,5 km de serpentine.


Dupa ce strangem corturile, mergem si luam ceva de mancare la o alimentara din localitatea Baita. Aici am nefericirea sa aleg printre altele si niste carnat si branza topita care mi-au facut rau la stomac si m-au indispus. Cred ca erau cam expirate. Pana la urma arunc carnatul la un caine mioritic batran si care avea un par latos incalcit si murdar.
Dupa ce mananca cu pofta execrabilul carnat care a fost si scump pe deasupra (era 25RON kg), jivina canina incepe sa latre aberant si din senin, probabil ca s-a contaminat si el de la acel carnat nenorocit. Mai mancam niste iaurturi si mai bem o bere iar apoi incepem sa pedalam. Pe aceasta catarare puternica, printre cele mai interesante din Carpati ma ambitionez si reusesc sa-mi dau recordul la cicloturism pe MTB cu bagaj greu. Reusesc sa urc pana in varf cei 13,5 km de pante intr-o ora si 15 minute, fara sa beau nici o gura de apa (aici e record interesant).
In varf il astept pe Horia care a reusit sa se tina dupa mine primii 8 km ( mare catarator e Horia, n-am mai intalnit in Romania asa un aventurier puternic, foarte in forma , m-a impresionat, ce-i drept el avea un MTB performant Felt si cu putin bagaj, dar oricum cinste lui).


Dupa ce am baut in sfarsit apa si am mancat o prajitura, a inceput sa ploua, asa ca mi-am aruncat in rucsac tricoul super transpirat si am imbracat o « rochie » ciudata de ploaie la bustul gol. Temperatura a scazut cu cel putin 12 grade celsius.
Apoi a inceput sa ploua tot mai tare iar eu m-am intors din drum dupa Horia, dupa 15 min apare si el. Noroc ca ploaia a durat doar 5 min, dar oricum ne-a udat bine. Apoi hotaram ca e mai bine sa coboram la primul local care este la intrare in Arieseni, deci nu stam in pasul Vartop unde este o frumoasa partie de ski si multe cabane si hoteluri.
Coboram in viteza intr-un decor de vis, trecem pe langa izvorul Ariesului si vedem multe casute rustice pe versanti. In curand intram in imparatia coniferelor iar Ariesul creste tot mai mare pe masura ce inaintam.
Pe drum ne prinde din nou ploaia si ne bucuram ca ajungem la localul meu favorit care se numeste Ulita spre Europa.


Aici ne oprim la o bere, vorbim cu patronul si cu patroana care ma recunosc caci trec aproape anual pe la acest local in turele mele.


Un mot de treaba de la o masa alaturata ne face cinste cate 50ml de palinca sa ne mai incalzim. Patroana imi da cu amabilitate o geaca vazand ca tremur tot (hainele mele erau bagata in fundul bagajelor). Incepe o furtuna dementiala, de nu se mai vede nimic, o atmosfera apocaliptica cuprinde intreaga zona.



Dupa o ora ploaia se opreste iar noi putem sa ne continuam aventura. Eu arat destul de ciudat cu pelerina mea de ploaie.


Pe traseu intalnim si o coloana de ATV-uri. Zona aceasta avand un mare potential si pt. acest sport motorizat.



Peisajele sunt de basm, Valea Ariesului este una dintre cele mai salbatice si pitoresti vai din Carpatii nostri.


In localitatea Garda de Jos de unde incepe drumul spre Ghetarul de la Scarisoara (care este ghetarul situat la cea mai mica altitudine din lume, ma refer la zone montane), facem niste poze la biserica de lemn monument istoric din 1786 – contemporana cu Horia, Closca si Crisan.


Langa biserica de lemn este o biserica noua din piatra foarte frumoasa si e momentul sa-mi fac si mie o poza.


Apoi ne mai racorim la o berica.


Traseul in continuare este foarte spectaculos.


Nu mai avem mult pana ajungem in pitoreasca localitate Scarisoara


Aici intalnim iar peisaje minunate.



Dupa comuna Scarisoara, una dintre cele mai interesante si lungi din Romania, cu un peisaj carstic deosebit, ne mai oprim la un local superb unde mai demult ma puneam eu cu cortul in apropiere.


Stam aici si ne simtim excelent intr-un decor admirabil.


Apoi la Albac ne oprim la restaurantul Perla Ariesului unde eu mananc 4 mci si beau o bere iar Horia bea doar o bere refuzand sa manance. Stam undeva in spate pe o terasa, fara sa legam bicicletele iar Horia ma tot cearta ca ce ne facem daca se fura bicicletele (dar baiatul ce servea ne-a asigurat sa fim linistiti ca nu se fura nici o bicicleta de acolo). Si asa a fost, apoi am trecut pe langa 2 manastiri superbe si din localitatea Vadu Motilor a inceput o noua catarare de 1,5km cu panta medie de 7%. Apoi o coborare de vis in care am prins viteza mare, drumul fiind drept. Din Campeni a inceput sa se insereze dar ne-am continuat drumul spre Abrud, trecand printr-o localitate unde s-a nascut Closca.
Aici Horia si-a scos bani de pe card si si-a cumparat de mancare, m-a invitat si pe mine la masa, apoi la o bere. Apoi a trebuit sa alegem ce vom face. Pana la urma am ales cel mai nebunesc lucru adica sa continuam pe noapte pe un traseu dificil si pitoresc intr-o zona plina de ursi. Aproape de iesirea din Abrud am mai luat cate 2 beri pt fiecare. Una am baut-o pe loc, incepea din nou sa ploua, iar alta am pus-o la pachet. Pe o usoara ploaie si pe la miezul noptii am inceput sa pedalam din nou. La iesire din Abrud, ne surprinde o cruce iluminata in rosu si un mesaj iluminat care zicea asa : »Ocrotiti Fie-va pasii ! ». Si asa a fost.


E bine ca avem macar niste provizii la nevoie.


A urmat probabil un record national de cicloturism nocturn, reusind in doar 45 minute sa urcam pasul Bucium (915m). M-a impresionat enorm Horia si abia reuseam sa ma tin dupa el. El mereu zicea : « Merg asa tare de frica ca sunt ursi in zona ! » Foarte tare, adrenalina la maxim, super aventura, o multitudine de sentimente mi se perindau prin suflet. Multumesc Divinitatii ca l-am intalnit pe Horia si ca mai sunt astfel de oameni pe pamant.
In varful pasului, dupa ce suntem atacati de niste caini la intrarea in ultima serpentina, e momentul sa sarbatorim. Suntem extenuati, dar fericiti si bem o bere in cinstea noastra si a frumosilor nostrii munti. Hai sa traiasca oamenii cu adevarat liberi si neinfranti !

Urmeaza o coborare periculoasa cu serpentine, noroc ca suntem bine echipati cu sistem de iluminare. Mai tremuram cativa km de frica ursilor in decorul infricosator dar romantic al padurilor de foioase seculare. Apoi panta se domoleste si intram in localitatea Izvorul Ampoiului, una dintre cele mai lungi comune din Romania, lunga si interminabila cam cat Brasovul unde m-am nascut. Drumul coboara in continuare spre Zlatna iar trecand prin aceasta localitate avem parte din nou de multa adrenalina, suntem atacati in repetate randuri de caini violenti. Ne intrecem in urlete cu bestiile canine de reusim sa sculam din somn tot satul. Dupa inca 30 de minute de lupta cu cainii ajungem in orasul Zlatna unde nu ne oprim din pacate la discoteca de frica sa nu ni se fure bicicletele. Stationam pana la urma la o benzinarie non-stop unde cumparam niste snack-suri si bem o bere intr-un foisor. Se face ora 4AM cand hotaram sa continuam sa urcam un nou pas spre localitatea Almasu Mare. Suntem sleiti de puteri, mai ales Horia si astfel dupa cativa km de ascensiune Horia cedeaza si suntem nevoiti sa campam langa drum pe o mica pajiste deasupra unui parau. Nu apucam sa dormim decat cateva ore pana ne izbeste soarele si temperatura in cort devine insuportabila. Astfel ca eu ma tarasc cu izoprenul si sacul de dormit sa dorm putin la umbra langa parau. In scurt timp ma trezesc ca trece o turma de oi si sar niste caini ciobanesti pe mine gata sa ma rupa. Pana la urma scap teafar vorbindu-le cu blandete si ma retrag din nou in cortul devenit cuptor.
In curand strangem corturile si pornim la drum.
Suntem obositi si ne asteapta o catarare.




Mai avem cativa km de serpentine intr-un decor minunat de padure.


Pe traseu murim de sete caci nu gasim nici un izvor iar apa ni s-a terminat de mult. Decorul este admirabil cu multe pajisti cu flori.


Pana la urma reusim sa ajungem in varf de unde incepe o coborare periculoasa de cativa km pana in Almasu Mare. Aici ne hidratam bine cu 2 litrii de suc apoi savuram o inghetata iar in continuare merge si o bere. Aici dau cu banul sa vad unde sa o iau : banul – spre Brad, capul – spre Geoagiu. Scorul final 3-2 in favoarea rutei spre Brad, dar la insistentele lui Horia o luam spre Geogiu, trecand si printr-o zona fabuloasa : Cheile Cibului. In satul Cib ne prinde o ploaie si stam la un local unde discutam multe lucruri interesante cu un batran simpatic.
Apoi intram in mareata zona a cheilor, peisaje fantastice, stanci golase, mici cascade.


Pe o portiune de 100 m ne hotaram sa trecem peste bolovani pe langa parau. La un moment dat la o saritura am alunecat si am cazut in apa rece ca gheata. Drumul este foarte prost, bolovanos iar de cateva ori suntem nevoiti sa traversam paraul cu bicicleta.


Cel mai interesant moment este atunci cand aflam de la un localnic de existenta unei stanci uriase unde se zice ca natura cu ajutorul divin a sculptat chipul lui insusi Burebista, regele stramosilor nostri daci, care avea cel mai intans imperiu dintre toti conducatorii de pe aceste meleaguri carpato-danubiano- pontice.


Vrajiti de peisaje, de himere si de doruri ne continuam mirificul traseu pana ajungem in orasul Geogiu unde dupa ce mai facem o pauza de bere, am nepalcerea sa constat ca am pana pe fata. Sunt contrariat sa constat ca mi-am uitat pompa acasa. Este duminica seara si ora e tarzie, ora 23 deci nu mai am la cine sa apelez. Asa ca iau decizia sa continui pe bicicleta pana la Simeria inca vreo 30 km pedaland pe janta. Horia da dovada de mare cavalerism si solidaritate si desi este cam obosit hotareste sa ma insoteasca, adica sa pedalam in ritmul meu de cicloturist cu bicicleta estropiata.
Pana la Simeria ma chinui vreo 2 ore si testez capacitatea de rabdare a lui Horia. Pe traseu ne prinde si ploaia care in apropiere de Simeria se intensifica, astfel ca ajungem la gara uzi leorca. Aici Horia imi cumpara bilet pana acasa si ma si ajuta cu niste bani.
Pana sa vina trenul mai stam la o bere si discutam cu niste oameni interesati de aventura noastra. Pe tren mai trebuie sa platesc si pe nasul pt bicicleta, iar la Arad trebuie sa schimb trenul si sa astept o ora pana la urmatorul tren, unde din nou trebuie sa-l platesc si pe nasul pentru bicicleta.
Pe tren intalnesc niste oameni de treaba ce nu-i vazusem de multa vreme si discutam despre ce am mai facut in viata.
Pe la ora 7AM ajung si eu acasa rupt de oboseala si ma arunc drept in pat.
Pentru aceasta tura superba trebuie sa le multumesc lui Catalin Dimofte, un om deosebit care m-a sponsorizat si prietenului Horia care m-a ajutat mult si m-a si imprumutat si a fost camaradul cu care m-am simtit cel mai bine intr-o tura pe 2 roti : la fel de « nebun », rebel, non-conformist si viteaz ca si subsemnatul.
Cu siguranta vom mai face si alte ture impreuna, abia o astept pe urmatoarea.
Traiasca cicloturismul !

Fericirea: himera si dorul sufletului meu. Sa luptam sa atingem fericirea autentica!